In amintire, toate verile sint insorite. Stind la povesti, greul devine frumos, enervarile sint de ris. Si mai tirziu ne amintim de iarna alba in care povesteam despre vara insorita. Parca n-am fi unde sintem.

De la un an la altul, uitam de jeepanul tras pe plaja drept umbrar, de ciinii cu stapini prost-crescuti, de vitejii puberi calare pe acvascutere, de scandalul nocturn, de muzica (buna-proasta) care-ti impinge cina pe git, de caraghiosul care-si scoate cu tractorul masina din nisip si de fatuta pe tocuri care nu mai e tocmai mindra de el.

De la an la an, se raspindeste prostia edilitara parvenita. O riviera incipienta, mizerabila, lupta pentru spatiu vital cu niste mii de obisnuiti ai locului. Devenea irespirabil. Ne multumeam sa ignoram – cit inca se mai putea ignora – afacerea asta agitata care ameninta sa-si decimeze clientela. Fiindca erau si semne bune. Regulile simple se invata: noaptea unii dorm, altora nu le plac ciinii, cioburile nu se lasa pe plaja si sticlele nu se arunca in mare, la masa te imbraci, nu se fac fotografii. Permite-i vecinului ce-ti permiti chiar tie insuti, dar nu iti permite orice. Pustimea cauta ce gasisera „veteranii“ cu ani in urma. Nu e greu de invatat ca, la costumul lui Adam, cravata, la nevoie, si garoafa la butoniera se poarta pe dinauntru: putina atentie pentru celalalt. E un loc unde se intilnesc oameni ale caror drumuri nu se puteau incrucisa altundeva.

Vama Veche a reusit o vreme sa ramina un sistem cu autoreglare: a putut, de aceea, sa i se para cine stie carui prost afacerist ca e un loc fara capatii. Pe la sfirsitul lui iunie, un pusti de la o televiziune locala a filmat de-aproape, fara sa ceara voie, niste trupuri goale si, interpelat, a raspuns profesional: „Uat za fac, e domeniu public“. „Domeniu public e ma-ta“, i-a dat unul replica; dar altminteri ce sa-i fi facut si dres? Ce a urma