Şerban Foarţă a împlinit de curînd 61 de ani. Pregătindu-mă să-i telefonz pentru a-i trasmite un gînd încurajator în acele momente de melancolie, stare pe care orice om inteligent o are la propria-i aniversare, am luat Opera somnia spre a-mi extrage urările din chiar substanţa poeziei sale, adică de a lucra, altfel spus, cu materialul clientului. M-am cufundat în lectură şi nu l-am mai sunat nici pînă astăzi. De fapt, citind, am uitat cu totul de ce luasem cartea. Şi asta pentru că de foarte multă vreme citesc poezia lui Şerban cu o neobosită voluptate. Ea este dificilă pentru cel care nu are un suficient exerciţiu al lecturii, pentru cel care citeşte doar epica unui text poetic, doar anecdotica lui, sau, dimpotrivă, pentru acela care nu vede în poezie decît jocuri de umbre, aerosoli şi precipitaţii atmosferice difuze. Însă şi cel care caută doar aburi lăptoşi sau, viceversa, exclusiv naraţii baladeşti, ar găsi în lumea lui Şerban Foarţă material pentru bucurii estetice enorme. Dacă poezia lui este, la prima vedere, o construcţie în epură, o invocaţie de tip mallarméan sau barbian, adică oricum din zona pe care a încercat s-o descrie şi s-o identifice abatele Bremond ca fiind a poeziei pure, în fond ea are o fascinantă anecdotică interioară, o anecdotică a limbii, o povestire a devenirii cuvîntului, o circumscriere a aventurii fonetice şi semantice, pe care oricine este deprins cu lectura le poate trăi la nivel maximal. Şi aici se vede cu adevărat marea lui capacitate de concentrare: tot ce pare că se manifestă spontan, din înseşi latenţele stihinice ale limbii, se naşte, de fapt, printr-un enorm efort arheologic, printr-un procedeu de scufundare în materialul lingvistic pe care puţini creatori pot să îl facă şi apoi să îl şi valorifice cu aerul jubilatoriu al unui exerciţiu ludic. Spontaneitatea de suprafaţă a poeziei lui Şerban Foarţă este, în fapt, produsul unui s