De curînd, Editura Compania a împlinit cinci ani de existenţă. Dincolo de ce se vede, Compania a încercat în anii aceştia un nou model editorial, mai apropiat de cel occidental şi a reuşit impunerea unui stil de colaborare şi redactare "la sînge" rar, dacă nu inexistent în peisajul nostru editorial. Cu această ocazie, i-am pus Adinei Kenereş, directoarea editurii, trei întrebări... simple. (S. S.)
Ce e cu cei 5 ani... După aceşti cinci ani concreţi, mă tot mir că mai exist. Nu-mi arde nici de bravură, nici de lehamite - cele două atitudini editoriale stas din ultima vreme. Nu de alta, dar tot bravînd zilnic imposibilul, propriu-mi curaj mi-a devenit prea nesărat, iar lehamitea detest să mi-o tot văd întreruptă de mici fericiri şi victorii, în loc să se lase transformată o dată în sfînta silă a rupturii. Dar eu nu sînt editura! În cinci ani, ea a căpătat corp - adică 8 oameni, vreo 120 de titluri şi sute de mii de exemplare vîndute şi încasate, drepturi şi taxe plătite la zi - şi a învăţat să se mişte prin aer, iar eu m-am subţiat, ascunsă în dosul funcţiilor utilitare. De foarte puţin timp mi-am putut aduce aminte că mai sînt şi eu pe-aici. Cred că de cînd a început să se mai zgîlţîie diorama, să se mai arate şi oarece lucruri adevărate şi să se mai spună că unu şi cu unu fac doi. E un trend firav, dar nu lipsit de şanse... Editura nu-mi împărtăşeşte sinusoida. Ea îşi vede de treabă, făcînd zi de zi abstracţie de nonsensul înconjurător. Mă foloseşte, desigur, în continuare cît poate, maniacal, cinic, şaisprezece ore pe zi la nevoie, week-end-urile toate, vacanţele toate. Şi trage de ham dacă o iau spre uşă. Drept urmare, mi-am făcut un plan de evadare care începe cu tunelul clasic săpat sub podea. Cum e cu cărţile la noi... Cu cărţile nu vrea nimeni să ştie cum stăm, o ştiu cu toţii", şi deci... se feresc s-o spună. În fond, nu e nici un mister. Aşa cum o
