Gîndurile legate de Şaguna, liceul “tinereţii noastre”, au, desigur, efectul cremei lui Azazello. Îţi aminteşti că Margareta, care avea trupul şi sufletul unei femei de treizeci de ani, Margareta acceptă darul lui Azazello şi îşi întinde pe piele o alifie miraculoasă. În aceeaşi clipă se petrece cu ea o metamorfoză la care oamenii au visat dintotdeauna: timpul se răsuceşte ca un ceas ale cărui limbi merg înapoi, măsurînd întinerirea, iar anii în plus se destramă şi dispar o dată cu imprimeul pe care l-au lăsat pe corp. Pielea redevine ca atlazul, ochii au vechea lor strălucire, care acum pare nou-nouţă, părul se ondulează la loc fără ajutor, muşchii redobîndesc o supleţe şi o fermitate de acrobat. Margareta, femeie căsătorită, fără copii, îndrăgostită de Maestrul ei nefericit, simte însă că se petrece cu ea ceva mult mai important decît întinerirea cu zece ani a trupului. În sufletul ei se întorc clocotul de odinioară, emoţiile puternice, culorile şi freamătul bucuriei, cărora sufereinţele de mai tîrziu le-au pus un cearcăn. Se spune că numai trupul suferă transformări şi îmbătrîneşte, în timp ce sufletul rămîne veşnic tînăr. De fapt, sufletul îmbătrîneşte primul, dar, spre deosebire de trup, are putere de regenerare fără ajutor magic şi poate întineri la loc. Aşa i se întîmplă probabil sufletului nostru de şagunişti de cîte ori deschidem subiectul despre anii aceia. Matur şi uneori încercănat, scapă din încercuirile melancoliei şi redevine adolescent.

De atunci treptele somptuoase ale liceului Şaguna şi cele trei uşi mari de la intrare aveau un aer trist. Istoria îşi arăta o faţă neprietenoasă. Liceul rezista cum putea şi noi o dată cu el. Prima lui bătălie cîştigată în lupta cu faţa rea a istoriei a fost una de cuvinte. Exact cînd am început clasa a IX-a (iar voi eraţi deja într-a XI-a) liceul nostru, numit în comunism cu o cifră, ca la închisoare