Si parca nici nu i se putea spune altfel acestui volum aiuritor. Ce se poate gasi in Bricabrac: secvente memorialistice, cronici despre filmele si spectacolele puse in scena de autor, fragmente de jurnal, fise de creatie, reconstituiri documentare, interviuri, polemici, caiete de regie, amintiri, articole, confesiuni, petitii s.a.m.d. Toate parca aruncate alandala, inghesuite, puse claie peste gramada si pana la urma se vede ca de fapt dispuse intr-o ordine si dupa o logica speciale, logica de spectacol si de artist, logica Pintilie, transferata de pe scena si ecran in lumea unei carti unicat. O carte compusa, inscenata, regizata pana la cel mai marunt detaliu si pana dincolo de limitele rabdarii, in teritoriul unde paroxismul perfectionist ori se prabuseste in pur delir, ori se inalta pe culmile inspiratiei, fara nici o concesie facuta cititorului: Lucian Pintilie, ca regizor de teatru, film si opera ce este, are nevoie de spectatori, de expunere, de expozitie. Dar poate incapea un spectacol intr-o carte? Si poate fi prefacut intr-un spectator cititorul, specie diferita si in principiu refractara, mai putin dispusa, de nu chiar deloc, sa se lase prinsa, luata de val? E unul din pariurile Bricabrac-ului.

Mai ales ca Lucian Pintilie nu e nici cu spectatorul ingaduitor, nu l-ar numi vreodata semen si frate, asta o stiu bine atat cei, multi, care i-au vazut filmele, cat si cei care, prin forta imprejurarilor tot mai putini, i-au vazut montarile teatrale (ultima pe o scena romaneasca a fost Revizorul. In 1972. Trei reprezentatii...). Este insa neconcesiv in numele artei si al artistului, nicidecum fiindca ar fi un adept al teoriilor dupa care spectatorul trebuie biciuit, socat, buimacit, primit - la figurat - cu pumni in cap, sfatuit si imbrancit "sa-si deparaziteze creierii", cum cerusera candva avangardistii literari. La Pintilie, distanta e un garant al li