Problemele exilului si ale literaturii sale n-au fost neglijate in publicistica noastra si nici aparitia primelor incercari de sinteza sau de lucrari cu caracter mai general, desi tarzie fata de asteptari, n-a trecut neobservata: dupa o activitate destul de la-borioasa si de bogata in rezultate privind unii scriitori români din exil si documentele lasate (re-viste, corespondenta, memorii), Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, aparuta la inceputul verii trecute, a fost semnalata de cele mai multe publicatii ca o lucrare necesara, serioasa, extrem de utila, iar unii critici, in general oameni tineri, au scris chiar cu entuziasm despre ea. S-au exprimat si unele rezerve, cum este si firesc de altfel, mai ales in cazul unor lucrari de pionierat si cu o arie de cuprindere atat de larga, cum este un lexicon de autori, reviste si institutii literare ale exilului românesc. Aparitia acestei carti ar fi putut facilita, insa, si deschiderea unei discutii care sa duca la un important pas inainte intr-o chestiune de cel mai mare interes pentru literatura româna, atat din punctul de vedere al specialistilor, cat si al publicului celui mai larg, participant si el, macar ca cititor, la schizofrenia impusa de o jumatate de secol de ruptura intre cei din tara si cei din exil, intre literatura scrisa in tara si aceea scrisa dincolo de cortina de fier. Aceasta separare, aceasta necunoastere - din partea noastra, a celor ramasi in tara - a operelor literaturii române aparute in afara tarii, a dus nu doar la ignorarea (cu putine si nesemnificative momente de relaxare) unor opere importante pe plan international, implicate direct in miscarile artistice sau de idei europene si mondiale, precum textele lui Eugen Ionescu sau chiar Mircea Eliade, dar si a unei parti importante din propria noastra avutie culturala, care se revendica si ea de la mostenirea clasica