Domnule Radu Filipescu, inainte de 1989 ati fost arestat, fiind apoi cunoscut ca un disident al regimului. Vorbiti-mi, va rog, despre acest episod.

In 1983, pe cand aveam 27 de ani, am vrut sa organizez niste demonstratii. Practic, am facut niste manifeste care chemau lumea la demonstratii in Piata Palatului. Dupa cateva luni am fost arestat, asta a fost in mai 1983. Am fost condamnat la 10 ani de inchisoare si dupa 3 ani am fost eliberat datorita sprijinului familiei, al organizatiilor neguvernamentale din strainatate, Amnesty International, Liga pentru Drepturile Omului din Franta si al politicienilor din Vest. In 1987 am incercat o actiune similara si am fost din nou arestat, pe 12 decembrie, si eliberat pe 22 decembrie 1987. Am mai avut cateva initiative cu fosti detinuti politici, de exemplu, de a organiza un sindicat Libertatea, dar a fost o presiune foarte mare din partea Securitatii si n-am putut sa avansam cu acest demers. Ultima data am fost arestat pe 22 decembrie 1989, dimineata, si eliberat la pranz.

Cum se vedea disidenta impotriva lui Ceausescu din interiorul ei?

Cred ca disidentii din acea vreme n-au fost suficient organizati, de fapt n-au fost lasati sa se organizeze si sa creeze o alternativa dupa 1989. Pe de alta parte, n-au fost suficient de multi ca intre ei sa existe o selectie care sa permita aparitia unor lideri, asa cum s-a intamplat in Cehoslovacia si in Polonia. Dar opresiunea regimului Ceausescu cred ca a fost mult mai severa decat cea din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Regimul nu a avut o flexibilitatea de negociere si de pregatire a unor schimbari, asa cum s-a intamplat in celelalte tari. Faptul ca opresiunea a fost mult mai mare in Romania poate fi dovedit de cazul lui Gheorghe Ursu, care a murit in 1985, din cauza unui jurnal, dar si din cauza ca avea un potential de organizare si de atragere a unor disident