(Eseistica) "Atacul" lui Mircea Cărtărescu la adresa "culturii de eseişti" (LA&I, 1 sept. 2003) ar fi putut fi un bun prilej de limpezire terminologică. Ce e eseu şi ce e publicistică fără pretenţii? Ce e tratat sau studiu aplicat? Este eseul o metodă sau o retorică? Este eseul doar încercare sau şi aplicare? Aşa cum a fost pusă problema în excelentul mini-eseu O cultură de eseişti, opoziţia de fond, pe care n-o veţi regăsi în nici una dintre definiţiile clasice, moderne sau postmoderne ale eseului, este cea între acesta şi creaţie. "În cultura românească de azi se risipeşte enorm de mult talent şi inteligenţă într-o stupefiantă lipsă de creativitate" - iată concluzia lui M. Cărtărescu, îndreptăţită în sine, dar fără legătură directă cu practicarea unei specii literare (filozofice, ştiinţifice etc.), oricare ar fi ea. Eseistica bună e la fel de "creativă" ca poezia bună, ca romanul "de viziune". "C'est moi que je peins", spune Montaigne în Confesiuni, anunţînd nu doar romanul-eseu al lui Musil, dar şi considerarea, în modernitate, a eseului ca "gen al genurilor". Şi atunci? Pentru Adrian Marino, disputa este una de bun simţ, între eseul autentic (intens individual, subiectiv, excelent scris) şi falsul eseu (însăilare nedigerată, bruion, elucubraţie sprinţară). "Cîntărirea" (din lat. exagium) pe care o încearcă primul e retorică şi se pretează mai bine ca alte specii relativismului contemporan; "încercarea" pe care o mimează cel de-al doilea eşuează, cam întotdeauna, în prolixitate şi nesemnificativ. Cu alte cuvinte, cîţi eseişti, atîtea eseuri. Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli (Editura Humanitas), volumul "din periodice" al lui Mircea Cărtărescu, e şi el o dovadă de luciditate. Scriitorul asumă aici (aşa cum, în altă parte, contempla empatic creierul unui alt mare poet) diagnosticul cultural de mai sus. Ce e altceva, cartea aceasta unitară şi compozită, dacă