* Duplex (SUA, 2003), de Danny DeVito. Un cuplu tînăr (Ben Stiller şi Drew Barrymore) îşi cumpără o casă din secolul al 19-lea, în Brooklyn. Casa are în dotare două niveluri, trei şemineuri şi o chiriaşă cumsecade, irlandeză catolică (Eileen Essell), de o anumită vîrstă - adică de o vîrstă mai aparte: se pare că moartea soţului ei, acum 40 de ani, a pus capăt unei căsnicii de 58 de ani. Băbuţa se ţine bine: cînd face baie, ea se dezbracă în paşi de dans, iar camera de filmare, ca un valet pervers, trage de timp cu tupeu înainte de a se retrage cu regret. Cînd noul proprietar, care este scriitor, o vizitează pentru prima dată, ea îi aminteşte, sec, că "James Joyce a murit ca un beţivan falit". Mai alarmant este puşcociul care trage cu harpoane şi pe care ea îl ţine încărcat - poate pentru eventualitatea în care ar da peste Moby Dick la ea în cadă. Sigur, e o bătrînică inofensivă, singură cu papagalul, televizorul şi ţevile ei care-i fac necazuri, dar proprietarii încep să bănuiască destul de repede că ceva nu e în regulă cu ea. În primul rînd, televizorul merge toată noaptea cu sonorul la maxim. În al doilea rînd, ţevile se strică tot timpul şi, dintr-una într-alta, scriitorul se transformă în instalator, gunoier şi asistent la cumpărături - ocupaţii benefice, poate, pentru sufletul lui, dar care-i dau impresia că este manipulat. În plus, la un moment dat, papagalul începe să dea semne că modelele lui în viaţă sînt păsările lui Hitchcock. În timp ce bătrîna se apucă să distrugă vieţile celor doi tineri, regizorul Danny DeVito ne pîrleşte bunele sentimente şi corectitudinea politică la focul suspansului: oare bătrîna e o pacoste pentru că e bătrînă sau bătrîneţea e doar o scuză şi ea face totul de plăcere? În privinţa regizorului, nici un dubiu: lui DeVito îi place să-şi distrugă personajele. Cei doi tineri îşi pierd somnul, buna dispoziţie, siguranţa financiară