Sătul de atîtea persecuţii din partea vecinilor, a cunoscuţilor şi a rudelor, dl Ionescu a decis să intre în partid. Într-o primă fază, care a durat cîţiva ani, el a studiat obiceiurile, modul de acţiune, doctrina, teoria şi practica celor mai multe organizaţii politice din România. A urmărit ziarele, a mers la demonstraţii şi căderi de guvern, s-a uitat la talk-show-uri pînă tîrziu. Inevitabil, a băut cafele şi a distilat ţuici. Şi-a chemat prietenii, i-a îmbătat şi i-a provocat să discute politică. În sfîrşit, a citit un rezumat despre doctrinele politice în manualul de şcoală al unei nepoate. Toate aceste studii (rămase în manuscris, în sufragerie, sub măsuţa cu telefonul) l-au dus la o concluzie preliminară: cel mai bun partid e cel care are sediul pe strada ta. Motivele sînt simple şi uşor de înţeles: e bine şi sănătos să poţi merge la partid pe jos. Mai mult, dacă uiţi ceva la sediu (sacoşa cu mălai şi macaroane, de exemplu, sau ochelarii) e foarte simplu să te întorci şi să-ţi recuperezi obiectul. Şedinţele sînt şi ele o plăcere, o dată ce ajungi acolo proaspăt, odihnit şi încărcat cu problematici observate empiric pe drum (bordura şi cuantumul pensiei sînt doar două imposibil de pasat). Nu în ultimul rînd, partidul de pe strada ta îţi oferă ocazia să-i combaţi pe deviaţioniştii de dreapta de pe palier în cadru organizat şi principial, în şedinţa săptămînală cu activul organizaţiei de cartier. Dar să nu deviem nici noi de la subiect. Mai ales că devine interesant, o dată ce soarta a făcut ca partidul de pe strada dlui Ionescu să fie unul de guvernămînt. O dată înscris, domnia sa a ajuns, ipso facto, fără nici o pregătire psihologică sau nevoie intimă, la putere. Pentru liniştea noastră - cititor şi autor deopotrivă - să precizăm că acţiunea nu se petrece în zilele noastre. Oricum n-are a face, întrucît nu ideologia e responsabilă de schimbarea dlui Ione