Dezbaterea politică despre comunism angajează astăzi, la noi şi aiurea, trei tipuri de protagonişti: unii care vorbesc în numele unor idei, dar în afara oricărei experienţe concrete, alţii care vorbesc în numele unei experienţe concrete şi sînt alergici la ideile celor dintîi, alţii, în sfîrşit, care au şi idei şi destulă experienţă, dar preferă să treacă sub tăcere experienţa de dragul ideilor. Cei dintîi, profesioniştii ideilor, ascund, sub o aparenţă romantică şi justiţiară, o masivă încăpăţînare livrescă. Au citit temeinic literatură marxizantă, de la clasici pînă la comentatori şi epigoni contemporani, au stabilit că doctrina comunistă e nobilă, realistă, generoasă şi salvatoare, că eşecurile ei istorice sînt simple accidente nesemnificative şi că nu e nimic mai înalt şi mai util decît să mesteci impenitent un bagaj conceptual de secol XIX, în care cuvintele "exploatare", "imperialism", "luptă de clasă", "injustiţie socială", "diferenţa crescîndă dintre bogaţi şi săraci" etc. au un prestigiu liturgic. Viaţa intelectuală a acestei speţe e simplă şi luminoasă: un amestec înaripat de tiermondism, anti-americanism, cult al revoluţiei (permanente), anti-liberalism, socialism, secularism militant, egalitarism, indispoziţie critică (pe termen scurt) şi triumfalism utopic (pe termen lung). Avem de-a face, în fond, cu un idealism juvenil, pendulînd între reverie şi mistică. Lumea aceasta e o lume rea. Problema este a o schimba. Umanitatea trebuie condamnată la fericire. Ştim ce e fericirea, ce e umanitatea, ce e societatea şi ce e istoria. Nu ne rămîne decît să trecem la fapte, convinşi de preeminenţa omletei asupra ouălelor recalcitrante. Gulagul? Prăbuşirea mondială a "democraţiilor populare"? Irealitatea asasină a visului de aur? Mici derapaje de parcurs, fără legătură cu splendoarea originară a teoriei. Oamenii cu idei nu se lasă deranjaţi de realităţi. Ei găs