Propun o meditatie istorica si – sa spunem – post-istorica asupra acestei Case a Poporului. As continua si eu ideea acestui palat ca „loc al memoriei“, chiar daca ramine de vazut in ce masura aceasta notiune de „lieu de memoire“, care este eminamente franceza, poate fi exportata si in alte contexte nationale. De altfel, aceasta este o intrebare academica macar de la 1984, cind aparea primul volum din seria lui Pierre Nora. Cu siguranta ca, dincolo de varietatile nationale – spunea Pierre Nora –, participam cu totii la acelasi val memorial de fond si aceste locuri, ca si proza domnului Jourdain, le practicam deseori fara sa stim acest lucru.
Pentru mine, Casa Poporului, rebotezata la scurta vreme, tot in vremea lui Ceausescu, Casa Republicii, este un „loc al memoriei“ in cel mai propriu sens al termenului si probabil ca va ramine o bucata de vreme marca emblematica a unui regim care nu a stiut sa pastreze masura. Casa Republicii sau Casa Poporului nu este singura constructie exponentiala a regimului Ceausescu, nu e nici prima: ea a fost precedata de o alta realizare colosala, care a fost terminata in timpul vietii conducatorului – ma refer la canalul Dunare-Mare Neagra, inaugurat de familia Ceausescu in mai 1984. In ciuda acestui canal, a carui valoare economica si simbolica era incontestabila, Casa Poporului sau Casa Republicii este, din punctul meu de vedere, mai apropiata de conceptul de „loc de memorie“, fie si pentru faptul ca efortul constructiei acestei case a fost impus in cursul acelorasi ani in care Romania traversa o teribila criza economica.
O constructie faraonica, asa cum s-a spus deseori – cel mai mare edificiu construit al Europei, al doilea din lume dupa Pentagonul american, din punctul de vedere al suprafetei, si al treilea din lume ca volum construit –, casa exprima fara indoiala ambitia unui conducator de a-si realiza prop