Spuneti-mi, ce din copilul Andrei Serban il anunta pe marele regizor Andrei Serban?

Nimic, cred. In scoala am fost o catastrofa. Acum stiu ca s-au inventat tot felul de diagnoze pentru copii; in termeni medicali ele se numesc "attention spam", "attention defficit". Cred ca, daca acesti termeni ar fi existat pe vremea cand cresteam, as fi avut foarte multe "titluri" din astea, fiindca nu ma puteam concentra deloc pe subiectele de scoala. Ma refugiam in lumea papusilor - ma jucam cu marionete. Aveam un fel de refuz al lumii si-mi gaseam refugiul in imaginar. Adesea stateam singur in fata oglinzii si dirijam, crezandu-ma Toscanini. Totul se petrecea intr-un fel de singuratate, in care nu era decat imaginatia mea cu totul si cu totul deliranta. Crescand in anii cei mai groaznici, anii '50, de stalinism crunt, toate astea m-au fortat aproape sa-mi dezvolt "muschii" imaginatiei mai mult decat normal.

Asadar oglinda si papusile. Doua elemente cheie pentru viitorul regizor. Cum va jucati cu papusile? De-a ce va jucati cu papusile? Ce faceati cu ele?

Cu cele care aveau sfori ma jucam tragandu-le de sfori. Celor care nu aveau sfori, le faceam cu un cui o gaurica in cap ca sa le pun sfoara, pentru ca voiam ca toate papusile sa atarne de sus, sa poata fi manevrate. Dupa ce am citit Gordon Craig - Uber-Marionette, care spune ca, de fapt, actorul ideal este actorul-papusa si ca o papusa are mai mult suflet decat un actor, pentru ca un actor are vanitatea lui, subiectivismul lui, in vreme ce o papusa este mult mai generoasa si mai obiectiva, mai expresiva, am reflectat asupra jocului meu cu papusi din copilarie. Poate ca era ceva instinctiv. Ani mai tarziu, in Japonia, intr-o manastire Zen, am invatat sa recunosc ca suntem traversati de o energie care vine de sus si de alta care vine de jos. Axul acesta trece ca un fir invizibil prin cap, gat, coloana verteb