Stefan si calul sau
La Iasi, vremea trece monoton si nimic nu pare sa-i tulbure lunecarea spre neant. Soarele rasare cum a rasarit de atatea ori si apune la fel, ploile se pornesc si se opresc dupa milenarele reguli doar de ele stiute, vanturile se pricep sa bata, cu o agasanta lipsa de imaginatie, numai dinspre rasarit spre apus, anotimpurile curg de cand ne stim in aceeasi invariabila ordine. Cand nu sta sa-si traga sufletul, ceasul din turn bate ora si intoneaza plictisit melodia care l-a facut celebru. Pana si Stefan cel Mare sta de atata amar de vreme in sa cu bratul ridicat intr-un salut belicos, desi trebuie sa-i fi amortit demult, iar calul, urmand exemplul stapanului, isi tine, numai el stie cu pretul cator crampe musculare, copita incremenita in aer.
Si oamenii? Pai, oamenii se scoala, isi vad de treburi, mananca, beau, se cearta, se impaca, se iubesc, se roaga Celui de Sus, se culca, spre a face acelasi lucru in ziua ce urmeaza.
Dar nici soarele, nici ploile, nici vanturile, nici macar oamenii n-au ochi pentru maretele intamplari petrecute, in imediata lor apropiere, pe malurile Bahluiului. De fapt, cine mai crede ca s-ar putea petrece, aici si acum, evenimente in stare sa dea peste cap ordinea prestabilita a lucrurilor? Nici bidiviul de la Palat, cu ilustrul sau calaret, carora le-a fost dat, din inaltimea soclului, sa vada atatea si sa nu se mai mire de nimic. Caci pe dinaintea amandurora s-au perindat puzderie de barbati ilustri, cu urme greu de sters in istoria si cultura orasului si a tarii, si urechile lor au fost mangaiate de atatea vorbe mestesugite, rostite la ceasuri de sarbatoare, dupa cum au fost zgariate de atatea vorbe proaste, rostite cu aceleasi prilejuri.
Un asemenea privilegiu si o asemenea proba de rabdare fac din emblematicul nostru grup statuar cel mai serios judecator al timpurilor de fata si lu
