•Pe Copou un barbat canta zilnic la vioara mai mult de o ora, pentru cativa banuti •Spre deosebire de alti trubaduri din Iasi, acesta canta ca sa poata pune o paine pe masa •Cand era angajat, in pauzele de masa canta sus, pe macara
Cine urca dealul Copoului este imposibil sa nu fi observat, sau mai bine-zis sa nu fi auzit, prestatia artistica a unui barbat firav, care canta la o vioara. Asezat pe o banca, omul adopta o poza demna si, din cand in cand, pe deasupra arcusului, invredniceste trecatorii cu o cautatura superioara. Repertoriul artistului de strada pare nesfarsit, deoarece, chiar daca cineva rezista sa asculte de doua ori aceeasi melodie, de fiecare data sunetele sunt altfel, mai stridente si mai modulate decat data trecuta. In fata sa odihneste falimentar nelipsita cutie de vioara, care adaposteste maruntis si cateva coarde de rezerva, semn ca maestrul trage prea cu sarg din arcus si, uneori, mai rapune cate o sarma - doua. Daca sunetele produse de instrument nu sunt niciodata aceleasi, la fel de radical se schimba si starea de spirit a muzicianului. La o melodie lenta, tanguitoare, instrumentistul se leagana usor, din tot corpul, tradand faptul ca traieste muzica cu fiecare molecula a fiintei sale. Cand ataca o bucata forte, tumultul melodiei patrunde si cutremura constitutia plapanda a artistului, trairea se amplifica si omul este cuprins de un usor tremur, care degenereaza intr-o bataiala generalizata. Fiorul sensibilitatii se concentreaza, mai apoi, in cosul pieptului, de unde urca incet si in rastimpuri izbucneste, smucind violent capul maestrului. Cu cine incearca sa il tina de vorba, violonistul nu este foarte comunicativ. Transpirat si consumat de efort explica, in cateva cuvinte, ca nu are timp sa discute cu nimeni. Daca se insista, explica si de ce nu se poate opri din cantat: Primaria i-a dat autorizatie pentru aproape doua ore
