Durerea unui sportiv. Asa am vrut initial sa numesc articolul. Nu-mi vine sa cred. Marian Simion l-a “batut mar“ pe boxerul egiptean si, totusi, a fost declarat invins. Am admirat demnitatea cu care el a infruntat nedreptatea, evidenta pentru public, pentru oricine de buna credinta.
Soarta lui Marian Simion poate fi judecata prin prisma culiselor care inconjoara boxul si in contextul Olimpiadei – ca cea mai importanta competitie sportiva a lumii, ca exercitiu mediatic global extraordinar, ca afacere pentru unii.
A argumenta ca boxul este cunoscut prin “aranjamente“ nu satisface. Simion si-a dominat adversarul copios; acesta din urma a fost si numarat. In plus, era vorba de o disputa la Olimpiada, in vazul a sute de milioane de oameni. De aceea, este inadmisibila nerusinarea celor care au punctat atat de stramb. Cand vezi asa ceva te intrebi daca merita sa faci sport de performanta.
Ironia face ca asemenea intrebare sa fie provocata la Olimpiada, care are tocmai menirea sa glorifice nobletea si cinstea in sport. As mentiona aici si “jocul de-a medaliile“ la gimnastica individual compus, masculin si proba de spate, 200 m, masculin – unde explicatiile pentru mentinerea medaliatilor cu aur sunt ridicole.
Si vin astfel la o a doua citire a durerii lui Marian Simion. Atena 2004 se doreste mai mult decat omagierea orasului care a inaugurat miscarea olimpica moderna, in 1894; se vrea si o reparare a imaginii serios zdruncinata de scandaluri, coruptie intre oficiali, proliferarea dopajului la sportivi de frunte.
Am crezut ca Salt Lake City a fost un dus suficient de rece; am vazut ca nu este asa cand jurnalisti de la BBC au scos, recent, la lumina jocuri murdare ale unor membri ai Comitetului Olimpic. Am vazut cum, cu mare dificultate, Jacques Rogge, noul presedinte al COI, a cautat sa apere reputatia Jocurilor si a organi
