T oată lumea se pricepe la amîndouă, în aceeaşi măsură. Ca să fii fotbalist nu ai nevoie de studii superioare. E valabil şi pentru oamenii de publicitate, mai cu seamă managerii şi acţionarii. Şi dacă se plictisesc la birou, ca rezervele pe bancă, tot se găseşte un "training", un antrenament prin corespondenţă, ceva, care să se soldeze cu o diplomă menită să legitimeze patronul de club. Ba chiar cu cît gradul de cultură este mai redus, cu atît mai înaltă poate fi poziţia în clasament. În publicitate se înjură ca pe stadion. Dacă un meci e pierdut, cu siguranţă publicul sau arbitrul sînt vinovaţi. Meciurile le face echipa ("team work"!), cîştigătorii sînt unul sau doi. Fotbaliştii şi oamenii din publicitate se întîlnesc de cele mai multe ori între copertele aceloraşi reviste şi de regulă plimbă cam acelaşi tip de gagici. (Să fim bine înţeleşi, vorbim de băieţii din diviziile A, B, C şi Onoare, nu din Premier League!). Şi unii şi alţii sînt pragmatici, se mobilizează bine atît în faza de atac, cît şi de apărare. Cînd se întîlnesc, fotbaliştii vorbesc despre fotbal, oamenii de publicitate despre publicitate. Din cînd în cînd fotbaliştii apar în publicitate, iar unii oameni de publicitate gestionează fotbalişti. Lumea fotbalului şi lumea publicităţii au dimensiuni reduse, sînt universuri închise,
autosuficiente, toată lumea ştie pe toată lumea, nu poţi să te lauzi cu o bîrfă că ţi se spune "acu te-ai trezit şi tu?" Alergarea în teren a 22 de bărbaţi după o bucată de piele e la fel de absurdă şi de inutilă precum truda departamentului neinspirat denumit "de creaţie". Dacă nu eşti în formă vreo trei-patru meciuri la rînd, te trezeşti pe tuşă şi, încetul cu încetul, din vedetă ajungi o rezervă permanentă. Cum ai trecut de treizeci, eşti pîndit de tinerii lupi. Nici fotbaliştii, nici oamenii de publicitate nu fac grevă. Şi unii şi alţii au jargon standard, clişee v
