Cu riscul de a socoti fotbalul un domeniu lipsit de simţire patriotică, între mişcările cu mingea pe iarbă din România şi din Moldova nu există legături de rudenie. Nici poduri de flori, nici punţi de suflet, nici lacrimi de crocodil naţionalist. Totuşi, federaţiile de la Bucureşti şi Chişinău colaborează, sau mai bine zis colaborau. Pe vremea cînd Adrian Păunescu storcea lacrimi patriotice şomerilor postsovietici de peste Prut, în anii cînd actualul peremist Ilaşcu stătea în cuşcă, iar "fratele" Grigore Vieru făcea să plîngă fosta muncitorime famelică de la "Semănătoarea", Mircea Sandu conlucra fructuos, în spiritul indicaţiilor guvernamentale postrevoluţionare, cu fraţii întru limbă şi simţire. La un moment dat, înaintea unui turneu final, un jucător important al "generaţiei de aur" primise cartonaş roşu într-un meci amical şi risca să stea pe bară în prima partidă de la Mondiale. Sandu a aranjat atunci în doi timpi şi trei mişcări o întîlnire amicală cu Moldova, întru ispăşirea pedepsei starului. Ai noştri au cîştigat cu 3-1, decent, nu excesiv, iar penitenţa s-a şters cu buretele. De-atunci încoace, FRF acţionînd "în deplin consens cu politica de partid şi de stat", a lăsat-o mai moale cu Chişinăul, îndreptîndu-şi şi ea, odată cu ţara, paşii fotbalistici spre globalizare occidentală, orînduirea supremă a Planetei. Dacă la nivel federal au mai existat contacte, microbiştii n-au simţit niciodată c-ar avea prea multe în comun cu tărîmul pe care a domnit Snegur-Vodă. Acolo există un fotbal debil, o echipă naţională care nu se va califica în vecii vecilor amin la Mondiale sau la Europene şi nişte jucători care atunci cînd vin în România, sînt, cu foarte mici excepţii, rezerve onorabile la Divizia B. La Chişinău există un stadion clădit după arhitectură sovietică, în cel mai stalinist mod posibil. În provincie se joacă pe terenuri jalnice, printre acele infinite v