Nenorocirea cu alegerile politice e că trebuie să optezi între cei care se prezintă, nu pentru cei visaţi, iar în competiţie apar doar politicienii existenţi: în diverse ocazii, ei au apucat să-şi dovedească neputinţa de a rezolva într-un mod acceptabil situaţiile dramatice. Cei vechi şi-au expus toate defectele, pe cei noi nu-i cunoaşte nimeni. Candidatul ideal al fiecăruia nu seamănă cu cel al vecinului şi de aici dificultatea de a obţine majorităţi semnificative pentru cei aflaţi acum în cursa pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii. Ultimul sondaj al revistei Newsweek, efectuat după dezbaterea televizată de săptămîna trecută, dă 49 de procente pentru Kerry, 46 pentru Bush; cu o marjă de eroare de 4% înseamnă practic egalitate. De cîteva săptămîni, avansul unuia sau al altuia nu izbuteşte să se consolideze, americanii care vor să se prezinte la vot (puţini, departe de a reprezenta într-adevăr voinţa naţională) îi simpatizează pe unul sau pe altul, sînt de acord cu cîte una-două dintre ideile lor, dar nu pare să existe convingerea că vreunul dintre ei ar şti cum să asigure securitatea Statelor Unite în condiţiile ameninţării teroriste. Atacul de la 11 septembrie i-a obligat pe americani să acorde mai multă atenţie lumii, să se întrebe cine îi iubeşte şi cine nu, dacă în absenţa prietenilor pot conta pe cei care se declară aliaţi, dacă aliaţii aceştia contribuie la rezolvarea problemelor sau la complicarea lor. Războiul din Irak este departe de a fi un succes, după înlăturarea regimului dictatorial al lui Saddam s-au declanşat luptele între fracţiunile politice şi religioase, iar populaţia nu simte că trupele de ocupaţie ale alianţei conduse de americani deţin soluţia trecerii la o viaţă paşnică. Armata americană a ştiut ce face şi cu cine luptă, dar politicienii americani s-au trezit în altă ţară decît cea descrisă în rapoartele serviciilor secrete şi