În America latină dintotdeauna, în Israel de vreo 60 de ani, în Europa şi Asia din deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, în Statele Unite din 2001, terorismul este o componentă a vieţii politice implicînd declaraţii spectaculoase cu cuvinte tari la scenă deschisă şi tratative cu persoane dubioase în culise (vezi eliberarea recentă a celor două femei italiene, ostatice în Irak). Ameninţarea se mută dintr-un loc într-altul, organizaţiile, grupurile care îşi asumă pe această cale introducerea în lume a dreptăţii sociale sau a adevărului unui Dumnezeu lovesc fie în spaţiile cele mai bine păzite (Pentagonul din Washington) pentru a dovedi că nu există invulnerabilitate, fie în locuri absolut paşnice, în spitale sau în şcoli (Beslan) ca să se înţeleagă că nimeni nu e la adăpost. La toate fricile care bîntuiau omul şi oamenii s-a mai adăugat una, fără leac şi fără sfîrşit previzibil, unde soluţiile individuale sînt imposibile, iar cele colective improbabile. Am încercat în acest număr să aflăm cum se comportă oamenii obişnuiţi în raport cu această ameninţare acolo unde ea a lovit sau mai loveşte: în Statele Unite şi în Franţa, în Israel şi în Irlanda de Nord, în Rusia şi în Spania. O primă constatare e aceea că oamenii se obişnuiesc cu de toate, deci şi cu ideea că primejdia poate fi după colţ. Trăiesc, fac copii şi îşi văd de treabă. A doua constatare: viaţa e mai preţioasă decît libertatea. În Statele Unite, ca şi în Rusia, cetăţenii sînt gata

să cedeze exerciţiul libertăţilor lor, dobîndite mai de mult sau mai recent în schimbul promisiunii că li se va asigura securitatea. În Rusia stabilirea unei legături directe între terorism şi eliminarea libertăţilor e ca şi făcută. A treia constatare ţine de un loc comun: dacă moartea e la fel, viaţa fiecăruia e complet altfel. Războiul mondial împotriva terorismului e un clişeu gazetăresc, justificat pentru că e neces