Motto: „A murit Zabalotski,
maestrul meu...“
Sapte ani batuti pe muchie si apoi inca alti sapte, poetul Emilian Galaicu-Paun a trait cu ferma convingere ca papagalul este cel mai bun prieten al mortilor. Incercarile mele de a-l aduce cu picioarele pe pamint se loveau de fiecare data de un zid inexpugnabil; orice argument in acest sens ricosa ca o minge de ping-pong, revenind spre propria-mi paleta, pentru a se izbi apoi de acelasi zid si a se intoarce impotriva-mi cu o viteza mult sporita. Duelurile noastre verbale aveau de fiecare data acelasi sfirsit: abandonam armele si paraseam cimpul de lupta, alergind cu miinile ridicate spre cerul napadit de tipetele prevestitoare de noi nenoriciri ale corbilor chisanaueni, cerind indurare omului si Domnului. Si daca Domnul se mai indura, omul Emilian raminea intransigent pe baricade.
In cele din urma, satul de aceste hartuieli, mi-am plecat crestetul si am recunoscut ca papagalul e fiinta cea mai nobila de pe pamintul lasat in stapinire de bunul Dumnezeu lui Adam si tuturor urmasilor sai pina la a saptea mia spita. Poetul insa nu s-a lasat pacalit de tactica mea defensiva, ci a replicat: „N-am zis cea mai nobila, ci doar cea mai fidela...“. Amintindu-mi ca fratele sau mai tinar cu trei ani se numea Fidel, am zis: „Fie si fidela...“. „Cred ca nu faci nici o aluzie la dictatorul Castro din familie, pe care, de altfel, am avut prilejul sa-l cunosc indeaproape din frageda copilarie...“ Dupa care adauga: „Si apropo de asta: chestiunea cu ciinele-i fumata. In urma cercetarilor pe care le-am intreprins, a rezultat ca nu ciinele ii insoteste pe muritori sa treaca apele negre ale Styxului, ci papagalul. Papagalul e o fiinta devotata deopotriva celor vii si celor morti... Vino miine, la ora sase punct, sa ti-l prezint pe Milarepa...“. „Te pomenesti, am zis, ca e mai frumos decit pasarea lira...“
