Am prezentat randul trecut elementele care stau la baza unei recuperari accelerate a decalajelor economice, de la stabilitatea monedei la fiscalitatea redusa, pana la preturi reglate de piata. S-a conturat deja si punctul de pornire – stabilitatea monedei.
Aceasta, alaturi de dobanzi atractive la economisiri, stabilitatea cadrului juridic al proprietatii private si de noi relatii de munca, apte sa protejeze profitul in fata consumului imediat, determina acumulari, investitii, cresteri de productivitate.
Deci, in 2005, banca centrala va taia din coada leului patru zerouri si va tinti direct inflatia, pentru obtinerea stabilitatii monedei nationale. Mai mult, BNR va inceta sa mai joace "la doua capete", sa impace si inflatia, si deficitul extern, ceea ce echivaleaza cu o declaratie de independenta in toata regula. Echilibrul extern va deveni, in mare masura, o sarcina a politicii fiscale.
Bun, dar daca despre independenta, stabilitatea monedei, sarcini ale politicii fiscale se vorbeste clar abia acum, a cui este responsabilitatea fata de tot ce s-a intamplat intr-un deceniu si jumatate?
Pai, mai bine sa vedem ce-a fost. De ce s-a utilizat cursul de schimb ca instrument de asigurare a stabilitatii? Fiindca atunci cand niste planuri de restructurare esueaza, cursul trage semnalul de alarma. Dupa care intervine banca centrala. Ea da un respiro pana cand economia reuseste sa faca fata cererii, ori pana cand se limiteaza consumul populatiei in functie de ce poate oferi economia.
FMI a precizat ca intre 1997 si 2002 folosirea cursului drept ancora antiinflationista a fost singura optiune posibila.
Din nefericire insa, spre sfarsitul intervalului mentionat a devenit evident ca desele "time-out-uri" cerute de economie ar fi dus la cheltuirea inutila a unor rezerve valutare acumulate greu. Asa s-a ajuns sa se inlo
