Dupa plecarea noastra, a copiilor, de acasa, si moartea tatei, mama a ramas singura, cu gospodaria si animalele ei. Avea o vaca, pe care o chema Puica, in fiecare an cate un porc, pe care il chema Toma, cateva gaini, pisici. Ii ingrijea ca pe copii. Vaca primea apa calda, porcul mancare dreasa cu smantana. Precizez: smantana, nu cu lapte. Daca nu era cu smantana, o rasturna si se certa cu noi, ca un copil mofturos. Pot povesti multe intamplari pilduitoare despre mama si animalele ei, iar acum, peste ani, imi dau seama ca ar putea fi adevarate lectii de iubire si omenie.
Era o femeie foarte credincioasa. Intr-o vara, am vazut ca tine posturi negre, multe si grele. Zile de vara, lungi, in care muncea la camp, pe caldura, fara mancare si apa, si se ruga mai mult decat de obicei. Adevarat martiriu. Ingrijorata, am insistat sa imi spuna ce s-a intamplat, ce pacate grele duce si pentru ce cere iertare cu atata osardie si chin. Iata care era pacatul. Aveam pisici, pentru care si ea, si eu, nutream o veritabila slabiciune. Am umplut nu numai satul nostru, dar si satele din jur, cu pui de pisici, dar totusi, la un moment dat, erau prea multe in curte la noi. Cand mulgea vaca, pragul poietii se umplea de pisici. Trebuia sa le dea lor tot laptele si nu mai ajungea pentru smantana porcului. Nu mai vorbesc de noi. Cu durere, mama si-a dat seama ca nu se mai poate asa. Intr-o dimineata, cand a dus vaca in padure si apele erau mari, a luat un pisoias, l-a pus intr-o traista, cu gandul sa il arunce in apa, ca nu mai ajungea laptele. Nici nu concepea sa tina in curte animale flamande.
A aruncat pisoiul in apa, dar nu a putut pleca. A stat sa vada ce se intampla. Desi apele erau involburate, acesta s-a luptat cu apa si a iesit la mal, dar, spunea mama, "am avut puterea sa il mai imping o data in apa si apoi am plecat sa nu mai vad ce se intampla".
Dupa trei zile,
