Mitomanie
De cate ori ni se intretaie drumurile, ma striga cu voce tunatoare de la o posta, astfel ca - luati prin surprindere - oamenii din preajma intorc involuntar capul. Fata i se destinde intr-un zambet larg, mana, rece si vesnic transpirata, imi strange cu frenezie mana, refuzand apoi sa mi-o mai elibereze, iar gura-i se porneste sa turuie. Ma chestioneaza in toate privintele, familie, ocupatii, situatie interna si internationala, starea sanatatii, lecturi, dar intrebarile se revarsa peste mine in avalansa, fara pauze, asa ca nu apuc sa raspund nici uneia. De fapt, raspunsurile mele nici nu-l intereseaza; sunt doar interlocutorul mut care-i da sentimentul ca nu vorbeste de unul singur. Participarea mea la dialog se reduce la incuviintari din cap, priviri mirate, grimase de surpriza, eventual cate un "O! ..." sau un "Zau?", suficiente ca sa-i mentina constant debitul verbal. Daca nu m-ar tine ferm de mana si nu mi-ar rasuci, din cand in cand, nasturii de la haina, de parca ar vrea sa ma scape de ei, daca, mai ales, data fiind nesemnificativa distanta dintre noi, respiratia lui fierbinte si grea nu mi-ar biciui fata, probabil ca mi-as putea face intre timp ordine in ganduri. N-am insa nici o sansa, incercarilor de a-mi trage deoparte obrazul urmandu-le grabnice refaceri ale departarii initiale. Stau, deci, cuminte si-l ascult.
Cateodata chiar merita. Caci, dupa ce epuizeaza preludiul interogativ, cunostinta mea ma pune la curent cu evenimentele locale, pe care le stie intotdeauna de-a fir a par si numai din surse de prima mana. "Ai auzit ce-a patit cutare?". Cutare e negresit o personalitate a urbei. Si cum clatin capul a nestiinta, ma informeaza cu lux de amanunte. Pentru ca, evident, a fost de fata. Mai mult, a fost implicat in istoria cu pricina, si nu oricum, ci contribuind nemijlocit la solutionarea lucrurilor. "Ei bine - adauga el