Luminita
Era in anul 1950, in ajunul Craciunului, cand parintii mei m-au trimis in orasul Petrosani, pentru a cumpara o pereche de bocanci pentru sora mea. Am plecat deci din satul meu, Voitesti din Deal, dimineata, pe un drumeag, de fapt o potecuta ce taia drumul "mai scurt" peste dealuri si vai...
Am coborat in Valea Gruiului, am traversat paraiasul cu acelasi nume, apoi am urcat dealul, am traversat satul Gruiu, Campia Inoasa, am trecut prin capul satului Lazaresti, apoi prin padure, pana in satul Bumbesti, Campia Bumbestilor si, in sfarsit, gara Bumbesti-Jiu.
La intoarcere, in jurul orei 23, am coborat repede din tren, sperand sa mai intalnesc tovarasi de drum. Pe peron, dupa plecarea trenului, liniste... Cu bocancii intr-o traista, traversez cele cateva linii si o iau cu inima stransa pe potecuta usor mai inchisa la culoare fata de albul zapezii.
In fata mea, la circa 300 m, zaresc o luminita jucausa, parca era un felinar purtat de cineva. Iutesc pasul, alerg sa prind luminita si pe purtatorul ei. Am traversat Campia Bumbestilor, am ajuns in satul Bumbesti, n-am ajuns luminita si inima mi s-a strans de frica... Daca luminita se oprea in sat, ce ma faceam? Urma sa traversez padurea singur, noaptea... Toate rugaciunile stiute le-am spus cu voce tare si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea curaj. Am intrat cu teama in padure. Cand ma uit in fata, am zarit la aceeasi distanta, circa 300 m, din nou luminita. Am inceput sa alerg s-o ajung. Am strigat. Am traversat padurea, am trecut prin capul satului Lazaresti, iar luminita care imi mergea inainte ca o stea calauzitoare era de neajuns. Am traversat din nou Campia Inoasei, cu aceeasi calauza in fata. Am traversat satul Gruiu, urmand sa cobor Valea, apoi sa urc, in sfarsit, Dealul Voitestilor. Ma uit in vale... nici urma de luminita... Pe cer, Luceafarul urcat de un stat de om. Oare sa fi alergat
