Ma mutasem de cateva luni la oras, venind dintr-un sat din regiunea de deal a Olteniei. Tot timpul ma framanta gandul ca nu voi gasi asa curand prieteni cu care sa schimb o vorba, sa treaca mai usor timpul. Sunt un om comunicativ. La tara aveam doua porti: una la asfalt, principala, iar alta laterala, care dadea intr-o ulita. Daca nu gaseam un om cu care sa stau la vorba in fata casei, ma mutam la poarta din dos si tot gaseam unul pe care sa-l intreb de sanatate.

De ce mi-a fost frica, n-am scapat. La bloc, cateva luni, lumea m-a privit cu suspiciuni, fiindca nu stia de unde vin, cu ce m-am ocupat si ce fel de om sunt. Asa ca degeaba salutam eu zambind in dreapta si stanga, lumea era grabita, iar eu ramaneam zambind ca un prost. Dimineata deschideam larg fereastra apartamentului, aflat la etajul unu, si priveam orizontul cu gandurile trimise departe, spre satul meu de pe Oltet, unde lasasem lacrimand pe Lupita si pe Ursei, doi prieteni de mare nadejde, care nu lasau pe nimeni sa intre in curte fara aprobarea stapanului.

Si cum stateam eu asa, intr-o buna zi, in fata ferestrei, s-a asezat pe picioarele din spate, privind drept spre mine, un caine "fluriu", cu urechile si varful cozii negre-taciune si restul alb, alb de tot. Stiind ca nu ma aude nimeni, am vorbit asa, ca pentru mine: "Ce faci ma prietene, si tu ma privesti ca pe-un strain?". Si l-am salutat militareste, ridicand degetele la frunte. Curios lucru, a miscat si el una din labe si a dat din coada lui cu varful negru. "Stai aici, ca-ti aduc ceva!". Si i-am adus niste oscioare ramase de la masa de seara. Doar am intins mana putin pe geam si Florica era sub fereastra.

A fost prima intalnire. De aici inainte, la ora sapte dimineata eram la fereastra sa-mi salut prietenul, iar el, la locul lui, ma astepta. Nu manca orice. Se multumea cu un oscior cat de mic, dar pe paine nu punea gura. O la