Pentru a treia oară în ultimii cincisprezece ani, luna decembrie are asupra mea un efect "destabilizator". Decembrie '89 m-a mutat de la Tescani la Ministerul Culturii, decembrie '97 m-a plasat la Ministerul de Externe, iar acum, decembrie 2004 mă anexează Administraţiei Prezidenţiale. De fiecare dată, lucrurile s-au petrecut fulgurant, de la o zi la alta. N-am anticipat nici una din demnităţile primite, n-am întreprins nimic pentru a le obţine. Dacă mi se poate reproşa ceva e, probabil, o complicată incapacitate de a spune nu, atunci cînd mi se cere să fiu util. Mai cu seamă de data aceasta, pe fundalul euforic de după al doilea tur de scrutin, mi s-a părut că nu se cade să spun nu. Decizia mea a fost încurajată şi salutată de unii, amendată de alţii (cu bună -, dar şi cu rea-credinţă), regretată, în sfîrşit, de cei care se încăpăţînează să aştepte de la mine altceva decît trecătoare prestaţii instituţionale, oricît de "patriotice". Am, eu însumi, destule dubii, temeri, aprehensiuni. Oricum, ştiu mai bine decît oricine ce am de cîştigat şi, mai ales, ce am de pierdut. Cred însă că, în unele ţări şi în unele vremuri, intelectualii n-au libertatea să construiască abstras, diafan, la adăpost de orice răspundere imediată. Cred, de asemenea, că nu te poţi amesteca, autoritar, în destinul propriu: n-ai cum să ştii cînd şi în ce fel eşti cu adevărat de folos. Judecata finală are, de regulă, criterii sibilinice şi a le evalua negustoreşte, după vanitoase fantasme auctoriale e, în cel mai bun caz, o copilărie. În rest, cît spirit de sacrificiu, sau cîtă slăbiciune de caracter, cîtă abnegaţie, sau dimpotrivă, cîtă vanitate, cîtă nevoie de evaziune sau cîtă

luciditate se ascund îndărătul opţiunii mele - ultima, probabil, de acest fel, înaintea unei necesare retrageri din ograda comunitară - nu se poate stabili farmaceutic, şi, în orice caz, nu în pripa unei iritat