Cu nu prea multă vreme în urmă, criticul şi prozatorul Mihai Zamfir lansa scriitorilor români o foarte incitantă provocare: "Ce-ar fi dacă, în loc de a lansa pe piaţă noutăţi dubioase, ne-am consacra rescrierii capodoperelor? Dacă am actualiza, în felul nostru, arta medievală a copierii comentate, a scrisului în palimpsest? Ce-ar fi dacă cititorul ar şti din capul locului la ce să se aştepte atunci cînd deschide romanul?" Scriitorul însuşi a făcut pasul decisiv de la recomandare la faptă, rescriind (cu rezultate pe care nu este cazul să le comentăm aici) două capodopere ale prozei universale: un roman din secolul al XIX-lea, Educaţia sentimentală de Flaubert, şi altul din secolul al XX-lea, Lolita de Vladimir Nabokov.

Este de discutat în ce măsură romanul lui Mihai Zamfir, Fetiţa, este, aşa cum anunţase programatic autorul, o rescriere a romanului lui Nabokov, Lolita. Mult mai în spiritul recomandării reputatului profesor bucureştean mi se pare a fi recentul roman al lui Stelian }urlea, Relatare despre Harap Alb. Este drept, ambiţiile lui Stelian }urlea au fost sensibil mai modeste (el nu şi-a propus să rescrie - adaptînd-o gustului cititorului de azi - o capodoperă a literaturii universale, ci un basm de Ion Creangă, dar poate chiar de aceea, rezultatele sînt mai vizibile şi, fără îndoială, foarte spectaculoase. Mai mult decît atît, forţînd puţin lucrurile, se poate spune că editorul "Ziarului de duminică" utilizează ŕ rebours formula epică sugerată de Mihai Zamfir. În sensul că, dacă Fetiţa era/trebuia să fie, o rescriere românească a capodoperei lui Nabokov, Relatare despre Harap Alb este, pînă la un punct, o re-abordare a poveştii lui Ion Creangă din perspectiva literaturii universale.

Cartea lui Stelian Ţurlea, respectă întru totul derularea epică a poveştii lui Creangă chiar dacă autorul optează pentru o formulă narativă oarecum schimb