Capata contur suspiciunea ca Guvernul, dupa ce a dat-o in bara cu presupusa relaxare fiscala, din care capitalul a iesit cu mult mai impozitat decat munca, s-a repezit pe revizuirea Codului Muncii, spre a incerca sa recupereze terenul pierdut pentru capital.
Aprecierile sindicatelor, ca revizuirile in formularile propuse initial de Ministerul Muncii ar transforma pe angajati intr-un fel de sclavi ai angajatorilor, nu ar fi putut fi interpretate doar ca expresii ale asteptatelor reactii sindicale de respingere chiar si a ideii de schimbare a Codului Muncii, pentru ca nu erau lipsite de un sambure de adevar.
Nu s-ar putea renunta, asa cum se presupunea, la prevederea legata de aplicabilitatea contractului colectiv de munca la nivel national pentru toate societatile comerciale: ar fi un vid de reguli, poate un haos, si oricum n-ar mai fi nevoie nici de sindicate, nici de patronate. Nu s-ar putea admite, de asemenea, ca regula, contractele individuale de munca pe perioada determinata.
Daca e vorba de relatii de munca intre angajati si angajatori intr-o economie de piata din epoca moderna, regula trebuie s-o constituie contractele de munca pe perioada nedeterminata, cele pe perioada determinata urmand sa fie exceptiile pentru acoperirea zecilor de tipuri de situatii in care relatiile de munca nu pot fi, in mod obiectiv, reglementate altfel.
Totodata, nu s-ar putea obliga salariatul, in capitalismul din secolul XXI, sa efectueze munca suplimentara fara sa-si fi dat acordul in acest sens si fara stipulatii clare cu privire la o remunerare suplimentara.
Unde sunt insa de operat modificari stie toata lumea foarte bine: in domeniul disponibilizarilor de personal. Nu este vorba aici de disponibilizari din ratiuni disciplinare sau legate de nerespectarea, reala sau presupusa, a obligatiilor angajatilor, cazuri in care s
