De trei saptamini, calatoresc prin SUA privind Romania de la distanta citorva mii de kilometri. Se vede altfel. Dar, in ciuda distantei uriase, imperfectiunile tabloului desenat de realitatea romaneasca sint mai vizibile ca oricind.
Tablourile nu se privesc de aproape. Trebuie sa te indepartezi macar citiva pasi pentru a prinde liniile reusite sau mai putin reusite ale unui desen. De aproape, culorile se amesteca pe trasee bizare, in care albul nu se vede niciodata alb si nici negrul nu e in intregime negru. Privite de aproape, tablourile sint doar desene bizare care te naucesc cu multitudinea de nuante si imperfectiuni.
E o regula valabila in multe situatii si se aplica si celei in care ma aflu eu acum: de trei saptamini, calatoresc prin SUA privind Romania de la distanta citorva mii de kilometri. Se vede altfel. Dar, in ciuda distantei uriase, imperfectiunile tabloului desenat de realitatea romaneasca sint mai vizibile ca oricind.
Explicatia e simpla: mi-e greu – de fapt, mi-e imposibil! – sa ma opresc din comparatii. Tabloul nostru, tabloul lor.
Nu sint unul dintre filoamericanii fanatici gata sa ridice in slavi, fara rezerve, tot ceea ce vine de dincolo de Ocean. Am avut de-a lungul timpului si continuu sa am destule rezerve fata de modul in care inteleg SUA sa judece soarta lumii de pe pozitia de superputere mondiala pe care o detin de atitea zeci de ani.
Dar acest lucru nu m-a impiedicat niciodata sa recunosc ca sint realmente fascinat de tabloul societatii americane.
Dintre cei care n-au pus piciorul nici macar o data in New York, Washington, Los Angeles, Las Vegas si asa mai departe se vor gasi destui care sa strimbe din nas, graseind clisee frantuzite despre cit de falsi, rai, ciudati sau grasi sint americanii sau despre cit de fada este mincarea lor.
Ca sa nu mai vorbim despre
