Intr-o analiza extrem de riguroasa, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii, Pastele, poate fi considerata si ca o consecinta a tradarii. Sacrificiul Mantuitorului, patimile Sale, drumul spre Golgota - totul a fost generat de abjectia tradarii unui discipol. Iar Invierea a fost Voia lui Dumnezeu care a deschis pentru om calea sperantei.

Din luna Nisan a anului 33 si pana astazi, semnul lui Iuda a zabovit in nenumarate randuri ca un blestem asupra umanitatii. Renegata de morala, tradarea a guvernat totusi asupra destinului popoarelor. Pragmatismul a lasat morala deoparte; pentru un scaun domnesc, pentru un loc de demnitar, pentru o mostenire, pentru o femeie frumoasa sau chiar pentru o slujba mai comoda, pentru o simpla invidie, tradarea a functionat ca un mecanism bine uns, distrugand sau curmand vietile, aducand nenorocire, terorizand.

Din calcule meschine, cautand o esapare a revoltei fata de perpetuarea simbolicului semn al lui Iuda, s-a cautat desemnarea unor tinte. Astfel, timp de secole, tinta a fost poporul evreu. Prin analogie cu Iuda. Numai ca multi dintre cei care-si tradau tara, poporul sau prietenii n-au fost evrei. Tradarea nu este povara si nici privilegiul unei natii anume. Nu tine cont nici macar de faptul ca cel tradat ar fi bun sau rau. Tradat a fost Mihai Viteazul, tradat a fost Ceausescu, tradat a fost John Dillinger - inamicul public numarul unu din America anilor '30.

Exemplele citate sunt arhicunoscute. Acum cateva luni insa, am avut in mana copia dosarului unui fost urmarit de securitate. Nu era vorba de un dizident periculos - omul fusese bibliotecar la o fabrica - dar avusese in tinerete o izbucnire de revolta si intrase in colimatorul "organelor".

Copia dosarului lui Alexandru Tacu - eliberata de CNSAS si confirmata pagina cu pagina de stampila rosie a institutiei - lasa sa se intrevada o imagine de cosmar: