Amatorisme
Mi-am promis sa nu mai merg la National, macar pana s-o mai primeni cat de cat sala, s-o mai bate praful din fotoliile roase si din draperii, s-o mai rade slinul de pe peretii parca mancati de lepra, s-o inlocui, eventual, panza de la fosa, semanand tot mai tare a carpa de spalat podele, si, de ce nu?, s-o mai schimba ceva in conceptia artistica a conducerii asupra menirii unui asemenea teatru. Insa nu m-am tinut de promisiune. "Hai, domnule", zice nevasta-mea, "ca n-am mai vazut un spectacol de nu mai stiu cand!" Puteam sa spun nu? Si ne-am dus.
Seara de premiera. Lume si mai asa, si mai asa. N-apucam sa intram bine, ca suntem intampinati de director, care ne imbratiseaza si ne pupa zgomotos pe obraji, in semn de prietenie sincera si eterna. Intre obiceiurile ce-mi repugna, pupaturile masculine ocupa unul din primele locuri. Ma pregatesc sa-mi spun oful cu voce tare, dar se vede ca expresia chipului meu e mai mult decat graitoare, caci ghiontul scurt al nevesti-mi ma impiedica sa devin tautologic. Tot ce era de zis a fost zis, asa ca patrundem in sala, ne cautam locurile si asteptam sa inceapa reprezentatia.
Fiindca, uitam sa precizez, se joaca "Peer Gynt", tulburatoarea meditatie a lui Ibsen asupra sensului vietii. N-am sa spun nimic despre talentul dramaturgului de a vorbi simplu despre lucruri profunde, despre poezia textului ori despre simbolurile care circula la suprafata si in subteranele lui. Nici despre muzica si costume, indaratul carora se simta mana de profesionist. Pentru ca randurile de fata nu aspira sa fie o cronica dramatica, ci vor sa marturiseasca o stare: starea de perplexitate a spectatorului fata de doi dintre interpretii principali. Probabil din pricina desavarsitei lor inadecvari, am si avut impresia ca asist la o reprezentatie de amatori. In rolul titular, Adrian Paduraru e o catastrofa. Omul asta nu
