Cititorii au reactionat diferit la criza ostaticilor. Cei mai multi insa s-au raportat rational la evenimentele din ultima luna, chiar daca printre rinduri se citea emotia. Poate ca ne-am maturizat ca democratie si ne-am dat seama de asta numai acum, la greu.

Multi cititori ne-au impartasit opiniile in legatura cu rapirea celor trei jurnalisti romani, Marie-Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian, si a insotitorului acestora, Mohammad Munaf. Compasiune, teama, reprosuri fata de modul in care presa a tratat subiectul sau fata de autoritati.

Inca nu este momentul unei analize, pentru ca un lucru am invatat sigur din toata aceasta poveste pe care ne dorim sa o vedem incheiata cu bine: responsabilitatea fata de fiecare cuvint scris sau spus. Astazi, cind nu mai avem nici o veste din Irak, orice comentariu risca sa cada in speculatie si sa deturneze evenimentele.

Stim din alte cazuri similare ca gruparile insurgente urmaresc reactiile din tara de unde provin ostaticii, pentru ca scopul lor principal este sa produca emotie, sa puna sub semnul intrebarii deciziile politice si capacitatea autoritatilor de a-si proteja cetatenii.

Mass-media din statele care s-au confruntat cu astfel de situatii au luat in interiorul breslei decizii privind mediatizarea cazurilor in asa fel incit sa nu fie afectata nici calitatea informatiilor, dar nici sa nu devina un instrument de propaganda pentru rapitori.

Sigur este ca la finalul acestei crize fiecare dintre institutiile implicate, inclusiv media, va trebui sa-si asume greselile, cea mai mare fiind lipsa de incredere. Presa nu a avut incredere in autoritati, a relatat cu sentimentul ca institutiile implicate in gestionarea crizei vor sa ascunda informatii relevante.

La rindul lor, autoritatile nu au avut incredere in presa, desi, cel putin in ultimele zile, comun