Intre Justitia militara si Securitate nu a functionat totdeauna o concordie deplina. Poate era si un reflex al adversitatii latente dintre armata si organele represive.
de MIHAI PELIN SPECIAL/DOCUMENT ARTA DE EPOCA. Amintire din vremea cand procurorilor militari li se aduceau chiar si omagii artistice. Lydia Csato, Procurorul Ancuta Zamfira, ulei, tablou expus la Expozitia anuala de arta plastica din 1954 In ciuda unor prejudecati curente intr-o epoca revoluta, prelungite uneori pana in zilele noastre, intre Justitia militara si Securitate nu a functionat totdeauna o concordie deplina. Poate era si un reflex al adversitatii latente dintre Armata si organele represive, amorsata din momentul cand cele din urma, intre toate structurile inzestrate cu uniforme si arme, isi asumasera cu de la sine putere un rol de prim-plan in societate si in regim. Dar mai mult decat sigur, conflictul se datora argumentatiei precare pe al carei temei Securitatea se straduia in nestire sa populeze puscariile patriei cu oameni nevinovati.
Nu doar o data, cu lacrimi de crocodil in ochi si cu cascheta in mana, Securitatea a reclamat, in rapoarte adresate conducerii superioare a partidului comunist, activitatea deficitara a instantelor de Justitie militara.
CU OCHII PE JUSTITIE. Din punctul de vedere al securistilor justitia era deficitara in raport cu spetele de natura politica inaintate spre rezolvare judecatorilor militari. Un raport de aceasta factura, semnat de insusi Alexandru Draghici, a fost lansat in circuitele birocratice ale regimului la 24 martie 1958. "In ultimul timp - clama temutul ministru al Afacerilor Interne - , organele Securitatii Statului au trimis in judecata infractori contrarevolutionari care au savarsit fapte grave impotriva statului nostru democrat popular. Analiza cazurilor judecate arata ca unii dintre infractori au fost sanctionat
