In primavara anului 20041 a aparut la Editura Humanitas cartea Crase banalitati metafizice, avindu-l ca autor pe Alexandru Dragomir (1916-2002). Fara mediatizarea pe care a avut-o pe tot parcursul anului cartea ar fi trecut probabil neobservata, in pofida titlului ei oarecum paradoxal si incitant. Putini au stiut – chiar si dupa 1990 – de existenta filozofului, care se obstina sa nu intre in spatiul public, gindind pe cont propriu si doar pentru un grup restrins de „initiati“.
Fost bun prieten cu Constantin Noica, din anii ’40 ai secolului trecut si pina la savirsirea acestuia din viata (1987), Alexandru Dragomir era cunoscut indeosebi de cei care-l frecventau pe filozoful de la Paltinis2. Mai mult, la cererea lui Al. Dragomir, Constantin Noica acceptase in anul 1985 sa-i „imprumute“ – pentru a-i audia prelegerile in garsoniera sa – pe fostii sai discipoli, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Acestia isi incheiasera „cautarea de sine“ si, eliberati de sub tutela maestrului odata cu publicarea cu adevarat celebrului Jurnal de la Paltinis (1983), erau pregatiti sa-si inceapa cursa lor prin cultura mare.
Interesant este faptul ca Alexandru Dragomir, apreciat ca un filozof de exceptie de Constantin Noica („esti cel mai mare cap filozofic pe care l-am intilnit“, i-ar fi spus Noica mai tinarului sau prieten, afirma G. Liiceanu), nu este amintit decit de doua ori in cartea despre „modelul paideic“ si o singura data in Epistolar – in toate cazurile in ipostaza de critic al Tratatului de ontologie noician.
Nici dupa moartea lui Noica (4 decembrie 1987), nici dupa cea a lui Al. Dragomir (13 noiembrie 2002), discipolii „imprumutati“ n-au gasit prilejul de a-l scoate pe acesta din urma din anonimatul in care s-a complacut in mod deliberat.
- Dupa Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir este un ginditor de exceptie ramas in anonimat
A
