Aş putea fi supărat pe Paul van Dyk pentru o afirmaţie pe care a făcut-o, într-un interviu, acum ceva vreme: "Nu-mi place Björk. Nu mă dă pe spate feeling-ul ce răzbate din muzica ei. Are o nuanţă puternică de artificial". Pe mine mă lasă rece încercările de "maniheizare" a muzicii, dar sînt chestii pe care, totuşi, nu le pricep în gusturile oamenilor. Una dintre ele e cum naiba să nu-ţi placă Björk?! Pe van Dyk n-o să mă supăr însă, pentru că, zică cine ce-o zice, omul mi se pare a fi cea mai stranie şi simpatică apariţie într-un gen, house-ul, unde trebuie să mănînci muzică pe pîine încă din burta mamei pentru a te strecura printre turntable-uri. "Pentru că am crescut în Germania de Est, n-am putut să intru niciodată într-un magazin de muzică şi să cumpăr un album, n-am putut niciodată să cumpăr o revistă de muzică, n-am putut să văd niciodată un concert..." În 1989, Zidul Berlinului devenea ruină. Căderea Cortinei de Fier a fost şansa puştanului născut într-un orăşel est-german cu un nume imposibil de pronunţat (se scrie Eisenhuettenstadt) să găsească drumul către Tresor sau E-Werk, cluburi berlineze care-şi vor lua, în anii '90, doza lor de legendă, sau către elitistele Twilo (New York) şi Gatecrasher (Sheffield). De ce am o mică slăbiciune pentru van Dyk? House-ul, cu toate creaturile pe care le-a născut, nu e una dintre pasiunile mele, dar la german găsesc
mereu ceva. Un je ne sais quoi strecurat în sound-ul lui, cu siguranţă venit din vremea cînd puştanul slăbănog stătea cu urechea lipită de vreun aparat de radio jigărit made in RDG, încercînd să prindă posturi care difuzau muzică ce nu era nevoită să treacă de "vămile" cenzurii. Cam aşa şi-a făcut educaţia muzicală unul dintre marii DJ ai lumii. Sintagma nu-mi aparţine, n-aş folosi-o vreodată, dar reviste muzicale cu ştaif nu se sfiesc să uzeze de ea. Pentru a ajunge aici, omul s-a plimbat cu dest