Politica strutului

Cand se simte amenintat, strutul isi baga capul in nisip. In mintea lui de strut, isi inchipuie probabil ca, daca ochii nu mai vad pericolul, acesta inceteaza sa existe. Presupus a avea o minte ceva mai evoluata, omul adopta cateodata, fata de primejdia iminenta, un comportament asemanator: in loc sa se pregateasca a o infrunta, gaseste cu cale sa o minimalizeze ori sa o ignore de-a dreptul. Noi, romanii, avem o dispozitie aproape biologica spre minimalizarea gravitatii lucrurilor. De fapt, pentru noi, gravitatea nici nu prea pare sa mai existe decat cel mult in teorie, ca termen indispensabil al unei fictive antinomii. Nu doar ca filozofia noastra practica o respinge cu obstinatie, dar si-a creat mijloacele prin care sa o diminueze, la o adica sa o dizolve pur si simplu. Iar cel mai important este bascalia. Orice umbra de gravitate e repede atacata de anticorpii deriziunii si golita de continut. Ceea ce initial putea trece drept o amenintare reala, capabila sa puna la incercare energiile launtrice, eventual sa le mobilizeze pentru a furniza un raspuns pe masura pericolului, se dovedeste, gratie distrugatoarei actiuni a bascaliei, un simplu balon de sapun, cu care nu merita nici macar sa ne batem gura. Asa se face ca, desi se petrec sub ochii nostri atatea evenimente ce ar trebui sa ne puna pe ganduri, continuam sa ne hranim cu iluzia ca n-avem motive de ingrijorare. Ca si cum am trai in cea mai buna dintre lumi si unica primejdie vrednica de luat in seama ar fi stricarea ordinii existente. Ca aceasta bagatelizare a chestiunilor inconvenabile, prefacute sistematic in forme fara fond, traduce reactia cvasiinconstienta de aparare a unui tip uman aflat de cand se stie cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu e greu de priceput. Mai greu de inteles e cum de nimic nu ne trezeste din amagirea ca o asemenea atitudine rezolva definitiv