N-am fost niciodată cu Alexandru Paleologu în raport de ,conu Alecu" şi nici nu mă dădeam în vânt după ifosele boiereşti care, ce-i drept, mai degrabă îi erau puse în cârcă decât le promova el însuşi. Nici teribilismele de care făcea caz nu-mi iscau ropote de aplauze şi n-aveam nici un fel de admiraţie pentru felul în care, mai ales în ultima vreme, împărţea fără discernământ adjectivele depreciative. Vanitatea părea a fi, chiar în forme auto-ironice, un păcat la care această strălucită minte n-a ştiut să renunţe, deşi ar fi fost, în suficiente situaţii, cazul. Nici faptul că s-a încăpăţânat să candideze pentru Senat chiar atunci când era evident că nu va face faţă unui atare oficiu nu mi l-a apropiat. Cât priveşte colaborarea cu Securitatea şi felul în care a încercat să minimalizeze această reprobabilă activitate, i-a înstrăinat suficient de multă lume pentru a mai face aici un proces separat.

Încep cu aceste lucruri negative, acum, când Alexandru Paleologu nu mai este, pentru că ele trebuie spuse mai ales în cazul unui exemplar uman cu adevărat excepţional. S-a întâmplat să-i fiu în preajmă, la Timişoara şi la Bucureşti, inclusiv în casa din Armenească 43, am stat multe ore de vorbă şi pot să depun mărturie că, da, Alexandru Paleologu a fost unul dintre cei mai seducători oameni pe care i-am cunoscut. Rareori am văzut o inteligenţă atât de vie gata să îmbrăţişeze, cu argumente la care nu te gândiseşi, din unghiuri care ţi-ar fi rămas în veci inaccesibile, tema pentru care te simţeai pregătit şi pe care voiai s-o discuţi.

Probabil c-a avut, ca orice om, momentele sale de tristeţe, de mohoreală, de apatie, cu siguranţă a fost şi acru, ciufut, antipatic. Nu l-am văzut, însă, niciodată aşa. Veşnic zâmbitor, prevenitor, avea ştiinţa de a-i oferi interlocutorului senzaţia că e cel mai important om din lume. Găsea nuanţa pentru orice contex