Dispariţia lui Alexandru Paleologu lasă în sufletul nostru un gol mai mare decît cel invocat într-un fel oarecum stereotip în atari cazuri. Să menţionăm întîi de toate că Paleologu a fost un om-istorie, unul care a legat prin existenţa sa trei epoci. De la epoca interbelică pe care a cunoscut-o în fragedă tinereţe, inclusiv la vîrfuri (conversa cu regele Carol al II-lea despre poezia franceză!), a trecut la cea comunistă, în a cărei fioroasă visceralitate concentraţionară s-a văzut azvîrlit, dar care n-a izbutit a-i înfrînge vitalitatea ieşită din comun, şi apoi la cea postdecembristă, pe care a onorat-o ca legendar ambasador al golanilor şi un bărbat politic pe făgaşul regăsit al liberalismului său funciar. Liberalism? Acest boier în toate accepţiile termenului ar fi fost altădată, mai mult ca sigur, un conservator-junimist, circumscris de definiţia ce însuşi o da orientării patronate de T. Maiorescu şi P. P. Carp: ,criticism, luciditate, ironie, scepticism, plus gustul (adică nevoia) filosofiei". Vremurile schimbîndu-se, a crezut că poate promova aceleaşi valori într-un alt cadru politic, poate cu o mai largă apertură democratică, însă fără a renunţa la panaşul său de unicitate aristocrată. Din foişorul fiinţei sale seniorale, Al. Paleologu a cultivat o liberalizare a conştiinţei de un bun simţ constrîngător, de un farmec irezistibil. Nu s-a socotit un ,critic literar", ci un ,diletant", un ,amator", ca o frondă la adresa rigidităţii scientiste, a mornului pozitivism afişat de specialişti cu morgă ce concurau mai curînd cu computerele decît cu fiinţa umană care alcătuieşte originea şi finalitatea creaţiei în spontaneitatea, eterogenitatea, libertatea manifestării sale imprescriptibile. Cu un emblematic bun simţ, teoretizat cutezător pe baza emoţiei iar nu a inteligenţei propriu-zise, a respins cu hotărîre pedanteria sub toate formele sale. Metodele mînate de t