Cine si-ar fi inchipuit, cu decenii in urma, ca Festivalul „George Enescu“ va strajui cursul vietii noastre precum olimpiadele sau campionatele mondiale de fotbal? Cine si-ar fi imaginat ca personalitatea lui Enescu, dar si fabuloasele sale interpretari si compozitii vor genera reverberatii de durata in propria noastra existenta launtrica? Cine si-ar fi putut dori mai mult decit bucuria descoperirii, in timpul fizic si in fabulosul spatiu metafizic, a unui mare muzician, devenit si prieten de taina si reper uman in momente de deznadejde si lipsa de speranta?

Poate ca fiecare dintre noi avem cite un „Enescu“ al nostru, asa cum fiecare editie a festivalului aglutineaza un anume timp, cu concerte si artisti, cu interpreti si orchestre, cu istorii personale si destine colective, nimic din ce s-a risipit nu va reveni, nimic din ce se consuma azi nu poate fi conservat. Ceva ne va scapa de fiecare data, poate chiar esentialul inefabil. Tirziu, am inteles reactia lui Sergiu Celibidache vizavi de inregistrari – cine l-a urmarit pe viu poate deslusi acest aparent capriciu, asa cum, tot pe indelete, am priceput reactiile lui Radu Lupu sau retragerile lui Glenn Gould sau izbucnirile neasteptate ale lui Arturo Benedetto Michelangeli. Muzicienii sint si ei oameni, nu Dumnezei, chiar si atunci cind devin demoni sau se comporta ca niste ingeri.

Am recitit cu mari voluptati in aceste zile de festival Enescu Cartea nelinistirii a lui Fernando Pessoa. Fragmentele compuse de „ajutorul de contabil“ numit Bernardo Soares, la Lisabona, se inlantuiau firesc cu dulceturile toamnei bucurestene din aceste saptamini, unde acel inexprimabil sentiment al desertaciunii este prins in melopeea torsionata a partiturii enesciene. Pacat ca in aceste zile la Festival nu se interpreteaza si Amurg de toamna a lui Alfred Alessandrescu, poem muzical „fara cuvinte“, de-o delicatete