Ca în toate oraşele mari şi mici, prostituţia este şi la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trece prin cetate. Condici, documente, cronicari, legi şi regulamente ne dezvăluie această imagine, aşa cum a fost ea gîndită, înregistrată, blamată la 1800. Iată numai cîteva fragmente dintr-o lume în care toleranţa şi intoleranţa au graniţe atît de fragile şi permanent în mişcare. Prostituata se ascunde sub diferite nume: curvă, celetnică, cîrciumăreasă, podăreasă (de la bîrnele cu care erau pavate străzile capitalei, numite poduri); dar la fel de utilizate sînt şi denominările generale ce ascund un întreg univers al depravării: femeie "cu fapte rele", "cu fapte de blestămăţii", "cu urmări netrebnice", "cu ponosuri de umblete rele" "învălită", "muiere desfrînată", "cu vieţuire scîrnavă şi necinstită". În aceeaşi manieră sînt circumscrise şi locurile de practicare a prostituţiei: "locuri netrebnice", "locuri necuvioase cu adunări de oameni netrebnici", "pe poduri". Enumerate, ele surprind prin ubicuitatea lor din spaţiul urban: cîrciuma, cafeneaua, hanul, baia publică, bordelul, uliţa cu podinile sale. Cîrciuma Loc privilegiat, loc al tuturor şi al nimănui, cîrciuma se află peste tot, în mahala, la răscruce, la intrarea şi ieşirea din oraş, în sat. Că aparţine domnului, boierilor, mănăstirilor sau vreunui negustor, activitatea ei este aceeaşi: vînzarea de vin şi rachiu şi oferirea de plăceri pentru călătorul ostenit. Asociată cu un loc al pierzaniei, ea îşi extinde "faima" şi asupra celor care o deservesc şi în special asupra femeilor. Astfel, cîrciumăresele sînt întotdeauna asimilate cu prostituţia, reputaţia lor fiind întinată prin însăşi activitatea pe care o practică. O fată tînără, o nevastă maltratată, o văduvă săracă îşi găsesc mai totdeauna refugiu pe lîngă cîrciumă. Chiar dacă la început se îndeletnicesc numai cu vînzarea vinului, treptat,