Taxa pe prostie
Recunosc fara inconjur a fi peste masura de ingrijorat de prelungitul impas in care se zbat guvernantii. S-au silit ei in fel si chip, doar-doar vor mai descoperi vreo piatra seaca buna de stors de impozite si taxe, au lansat felurite planuri, unul mai impovarator ca altul, au umflat accizele cat i-a dus mintea si, cand au bagat de seama ca au sarit calul, s-au facut ca reduc preturile, dar n-a fost destul. Greoaia masina de administrare a tarii consuma imens si numai produse de lux. Orice om cu scaun la cap blagoslovit cu o asemenea ruginitura – din al carei rezervor benzina curge ca la robinet in locuri de parcare dinainte stabilite, pe ale carei conducte abia de se mai prelinge un fir invizibil din combustibilul ramas, de a mai ramas, ale carei sisteme de aprindere si de ardere sunt sensibile numai la argumente numerabile si ale carei firesti elanuri de urcare a pantelor si depasire a hopurilor se continua invariabil cu accese de tuse, ca sa sfarseasca in desavarsita mutenie – nu stie cum sa scape de ea mai repede si sa-si ia cumpere un vehicul mai economic si mai iute. Se vede insa ca noua ne e foarte draga rabla in care ne-am suit si ne prefacem a nu-i vedea inconvenientele, amagindu-ne ca, fiind masina de epoca, e inestimabila. Asa ca ii mai lustruim tablaria, schimbam o data la patru ani soferul, ignorand calculul elementar conform caruia cu banii aruncati pe intretinerea ei am putea inchiria ditamai avionul.
Dar, ma rog, ne e scumpa ruginitura si dragostea costa! Iar daca alesii nostri dau din colt in colt sa faca rost de parale ca sa o mai miste din loc si nu mai stiu de unde, ce facem noi, bunii cetateni? Stam cu bratele incrucisate. Pai se poate? Au nu avem noi, fiindca tot i-am ales, sfanta datorie de a-i ajuta? Daca nu cu fapta, macar cu o idee. Daca nu cu o idee, macar cu o incurajare. Mi se pare nedrept ca e
