Ma scol de pe banca mea si ma apropii de usa elicopterului. Intr-adevar, in departare se schiteaza legendarul Uhr. Il vad. Il vad insa cu greu. De la Tallil la Diwaniya, elicopterul zboara la joasa inaltime. Peste desertul arid, la inceput din bolovani si mai apoi din nisip. Turme de oi si de capre o iau la fuga, speriate. Din intocmirile lor de lut pietrificat, insi infasurati in cearsafuri tasnesc afara si fac semne cu mana.
Masinaria e veche, de fabricatie sovietica. O piloteaza un echipaj polonez. Suntem in zona de actiune militara a Poloniei. La usa lasata deschisa, un militar cu mitraliera in pozitie de tragere. Acopera partea stanga a traseului. Cand elicopterul se apropie de o oaza, ia pozitie de tragere.
Explicabil. Zonele verzi, cu arbori, sunt mult mai periculoase decat cele de pustiu. Ca si cele de orase. De jos poate tasni in orice clipa o racheta. Inainte ca ea sa poata fi reperata din elicopter. Partea dreapta a traseului e acoperita de mitraliorul celuilalt elicopter, pe care-l vedem zburand paralel cu al nostru. Un al treilea aparat, de escorta, le pazeste pe amandoua.
Prin ferestruicile deschise ne izbeste cu putere aerul cald de afara. E ca si cum ai sta la gura unui cuptor in care functioneaza un foehn urias. Varati in vestele antiglont, cu ceaunele castilor pe cap, incercam sa facem fata nu numai caldurii, dar si huruitului infernal.
La un moment dat, cel de la mitraliera se intoarce si ne face semn sa ne uitam pe fereastra. Printr-un soi de telefon fara fir, aflam ce zice. Acolo, in departare, e stravechiul, legendarul oras Uhr.
E un gest pe care-l stiu pe de rost. Gestul prin care, in autocar fiind, ghidul ia microfonul si spune: priviti la stanga, se vede stravechiul, legendarul Uhr!
Privim si noi la stanga si vedem in departare Uhr. Numai ca nu suntem in autocarul unei excursii prin Irak. Suntem
