Un om cumsecade
Cand da nas оn nas cu tine, chipul i se lumineaza instantaneu, ca si cum si-ar fi vazut visul cu ochii, оti strange mana оntr-o mana rece si umeda, aproape lipicioasa, si nu-i mai da drumul, de parca ar vrea sa eternizeze fericita clipa, iar glasu-i, numai miere, sopteste vibrand de emotie: Cat ma bucur sa va vad!, dupa care prinde sa te оntrebe tot soiul de detalii despre tine si familie, de ai zice ca starea-ti de sanatate, singura la care n-avea raspuns, оl оmpiedicase de o buna bucata de vreme sa-si vada de treburi. Avalansa оntrebarilor nu-ti lasa ragaz sa intervii, nici macar eliptic, asa ca, strivit sub greutatea lor, suporti fara a cracni si ceea ce le urmeaza: potopul declaratiilor de dragoste, rostite pe nerasuflate, ca o poezie simtitor recitata de un elev fruntas. Daca nu te fura cumva vorbele altminteri magulitoare, te captiveaza fara doar si poate permanenta unduire a personajului, ale carui membre luneca оn ritmul propozitiilor susuratoare оn felul leganarilor unei celebre reptile dintr-un celebru desen animat al lui Disney, оncat nu e de mirare ca, la prima vedere, esti оnclinat a-l banui de alte alea. De fapt, omul e – cel putin оn aceasta privinta – la locul lui, dar tine sa-ti intre cu orice pret sub piele si toata gimnastica ondulatorie practicata, laolalta cu elogiile ce par a nu mai avea capat, vor doar sa te оncredinteze de netarmurita admiratie pe care ti-o poarta si de neprecupetitu-i devotament, sunt o forma de castigare a bunavointei.
Ce om cumsecade! zic unii si altii dupa ce au ocazia sa-i urmareasca prestatia. Ai zice si tu la fel, de nu te-ar intriga exagerarile purtarii dumnealui. Fiindca, oricat de оncapatoare ti-ar fi naivitatea si oricat ai fi dispus sa iei de bune laudele ce ti se aduc din senin, nu se poate sa nu bagi de seama excesul lor. Superlativele aruncate fara sfia
