Şedinţa comună a celor două guverne, român şi maghiar, ar trebui să constituie un moment de pauză. Măcar pentru istorie, e bine să tragem concluziile şi să atribuim meritele. În urmă cu 15 ani, în martie 1990, la Tîrgu-Mureş au avut loc primele incidente etnice violente din lumea postcomunistă. Era înainte de Bosnia, mult înainte de Kosovo. În acel martie România a pendulat periculos între două lumi. Vedem astăzi urmările războiului fără învingători din Iugoslavia. De ce nu s-a întîmplat la fel în România? Sînt mai multe explicaţii vehiculate, dar nu e locul aici. Important este cum s-a ajuns de la tensiunea de atunci la şedinţa comună de guverne de săp-tămîna trecută. Au existat trei momente importante şi trei personalităţi care au personificat mutările decisive. În primul rînd, a fost decizia liderilor maghiari de a colabora cu politicienii români: alianţa cu opoziţia, apoi intrarea la guvernare care venea ca o urmare firescă. Sub preşedinţia lui Marko Bela, maghiarii au acceptat calea integrării în jocul politic de la Bucureşti. Al doilea moment important a fost intrarea la guvernare şi este meritul preşedintelui Constantinescu şi al liderilor CDR-PD că au făcut acest pas. A fost un adevărat şoc psihologic pentru români. O mare parte dintre ei au văzut că UDMR nu este o formaţiune teroristă - cum spuneau şi spun extremiştii, că pot exista unguri în Guvern şi asta nu înseamnă că Ardealul o ia la vale. Ca toate conflictele politice, şi conflictul etnic se duce în principal pe resurse. Aducerea minorităţii la masa unde se împart resursele a scăzut semnificativ potenţialul de conflict. De acum înainte, liderii maghiari s-au convins că este mult mai eficient să colaboreze cu Bucureştiul decît să fie un soi de comunitate dizidentă. A fost un pas care nu s-a făcut niciodată în Kosovo, cu toate eforturile moderatului albanez Rugova. Unii dintre liderii maghiari s-au price