Gabonul este o tara francofona aparte. In anii ’70, la apogeul visului sau petrolier, i se spunea “Elvetia Africii Centrale”. In prezent, vitrina s-a fisurat si nu mai radiaza forta modelului de altadata.

Dupa peste un deceniu de austeritate si descrestere, gabonezii au învatat “sa strânga cureaua”, confruntându-se cu o pauperizare tot mai accentuata si cu fenomene sociale considerate, ŕ la Marx, injuste. Si, cu toate acestea, comparat cu alte state ale regiunii, se poate vorbi de o insula de stabilitate si relativa prosperitate. Spre deosebire de vecinii sai - care au cunoscut revolte violente si episoade de razboi civil - Gabonul a beneficiat de o evolutie atipica.

Dintr-o perspectiva politica, daca în prima parte a acestei evolutii, cea ascendenta, factorul ce a determinat asigurarea stabilitatii a constat mai ales în dezvoltarea generata de exploatarea resurselor subsolului, în cea de-a doua etapa, rolul a fost preluat de presedintele Omar Bongo Ondimba.

Acesta - ajuns la putere înca din 1968, prin succesiune constitutionala - a facut dovada unei uluitoare capacitati de adaptare în fata tuturor evenimentelor, crizelor, accidentelor si evolutiilor. Personaj exotic, dar esentialmente politic, sigur de calitatea si de rolul sau de lider, Omar Bongo se poate afisa în calitate de dublu performer: ca cel mai tanar presedinte al continentului (de la doar 32 de ani) devenit, în prezent, decanul de varsta printre omologii sai africani.

Postura speciala a presedintelui a permis micului stat gabonez ca, în pofida pierderii aurei de “emirat petrolier”, sa îsi mentina influenta regionala si un nivel ridicat al activitatii diplomatice, similiar cu cel al unor tari semnificativ mai puternice. Bongo, fidel prieten al Frantei, dispune de credibilitatea necesara medierilor dificile si este un abil purtator de “bune oficii”. Gabonul conteaza pe scen