Rusia incepe anul in forta, iar cunoscatorii ei occidentali, intre care Alexander Rahr, intr-un excelent eseu publicat pe 3 ianuarie in „Die Welt", se grabesc sa vorbeasca despre „renasterea unei supraputeri".
Alexander Rahr ii cunoaste foarte bine, ca expert german de origine rusa, pe Putin si pe Schroder, ca sa nu spun, „Kohl si Eltin", ba chiar „Bismarck si Gorceakov", uitand de asocierea Ribbentrop si Molotov.
Cuplul acesta ruso-german, al carui potential de implozii epocale, in structura impredictibila a binomului Ura-Iubire, nu pare deloc epuizat, este articulatia cea mai sensibila a Europei ultimilor 100 de ani. Orice privire in-din interiorul acestuia, ne scuteste, asadar, de speculatiile gongoric-ignorante intalnite adesea in campul „externistilor" autohton
Rusia anului 2006, crede Rahr, nu mai este ceea ce a fost in ultimii ani.
Si-a platit grosul datoriilor catre occidentali, prezideaza pentru prima oara cel mai select club al puterilor economice ale lumii, G8, a acumulat un imens rezervor de petrodolari, pe cale de transformare in dolari inteligenti, are relatii stabile cu Occidentul (UE plus SUA) si cocheteaza insistent cu Orientul (China plus India). Putin mai are doi ani de mandat.
65a din rusi vor un lider puternic, si nu neaparat democrat, si mai multa bogatie decat democratie. In 1991 era pe dos.
Anul trecut, sustine Alexander Rahr in „Die Welt", Rusia a inregistrat doua infrangeri importante din partea Occidentului: in regiunea Marii Negre si in Caucaz. Dupa ce toate fostele tari satelite din Pactul de la Varsovia sunt azi membre NATO, a venit rindul Ucrainei si Georgiei, foste republici sovietice, sa se desprinda geo-politic de Moscova.
La Marea Neagra, scrie Rahr, americanii au o baza pe tarmul vestic, la Constanta, si alta pe malul ei estic, in Georgia, acest perimetru fiind „viito
