Ultimul volum al Norei Iuga, aparut in 2005 la Cartea Romaneasca – alaturi de tinerii „douamiisti“, dar si de Emil Brumaru – si premiat recent de revista Cuvantul, este subintitulat „poem-roman“ si stringe intre coperte 100 de poeme in proza, capitole ale romanului, sau cum doriti sa le numiti. Autoarea nici nu tine, de altfel, la o separare stricta a genurilor si spunea la un moment dat ca scriitura sa e undeva intre poezie si proza. Desi carti de proza propriu-zisa nu a publicat decit patru, fata de numeroasele volume de poezie. Desi, intr-una din cele mai cunoscute (si provocatoare) carti de proza, Sexagenara si tinarul, Nora Iuga are gratia de a marturisi, cu un inegalabil amestec de desuetudine si impertinenta tinereasca: „Simt nevoia prozei pentru ca poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu imi da posibilitatea sa ma spun asa cum imi permite proza. In mine exista si insul comun, nu doar ingerul, fie el si cazut din ceruri metafizice. Exista si genul vulgar si tata care isi birfeste prietena sau povesteste cum s-a culcat cu barbat-su. Poetii promotiei ’90 fac acest lucru cu dezinvoltura si-i admir, dar eu nu pot, oricit mi-ar placea, sa-mi ridic poalele in cap, sa fiu in poezie altceva decit o doamna“.

Fetita cu o mie de riduri respira aceasta eleganta old fashion, aceasta pudoare a virstei, dar contine, in egala masura, elanuri tineresti, patos si un erotism invaluitor, care infuzeaza toate poemele. Poemul-roman este locul, intr-adevar, in care Nora Iuga „se spune“ pe sine, cu atit mai pasional, mai crud, mai melancolic sau mai invins, cu cit trecerea timpului se acutizeaza. La saptezeci de ani, pasiunile sint dureroase, amintirile sint presante si scrisul e resimtit mai mult ca oricind ca o salvare morala si existentiala: „altfel scriu ziua, altfel scriu noaptea, ziua scrisul zvicneste prin frunze: fuge speriata de lumina sopirla; noaptea