De multe ori, norma "academică" - regula care separă româna literară de variaţiile populare şi regionale - s-a stabilit treptat, ca de la sine, astfel încît astăzi nimeni nu mai ştie prea bine pe ce temei s-a încetăţenit o formă sau a fost condamnată alta. De la un autor la altul, din manual în manual, prin consens sau obişnuinţă, prin şcoală sau prin autoritatea unor oameni de cultură, cu justificări raţionaliste sau estetice ori fără nici o justificare, anumite forme şi construcţii au devenit preferabile altora. Idealul ar fi să putem reconstitui istoria (destul de recentă) a constituirii acestor reguli (ea ar putea fi subiectul unor lucrări de licenţă migăloase, dar extrem de utile, într-un sistem didactic în care studenţii filologi ar avea mai mult timp la dispoziţie şi li s-ar putea cere să facă lucrări de adevărată cercetare, petrecînd luni de zile în bibliotecă).
O situaţie în care simplificarea inerentă unui dicţionar riscă să producă interpretări rigide şi greu acceptabile ale normei este cea a numeralului un - unu(l). Noul Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM-2) separă, exact ca şi prima ediţie, din 1982, forma unu (numeral) de unul (pronume nehotărît). Am constatat deja că în anumite cazuri litigioase (în edituri, în redacţii, la corectură) o asemenea indicaţie poate deveni excesiv de constrîngătoare. Riscăm să considerăm că singura formă acceptabilă a numeralului cu valoare substantivală sau pronominală ar fi unu (în exemple ca: Va fi ales doar unu din cei o sută de candidaţi). Or, o asemenea normă e foarte departe de practicile scrisului românesc cult. Într-o lucrare de referinţă care din fericire nu trebuia să fie concisă şi care se bazează pe sute de citate - dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române - DLR, Tomul XII, partea a 2-a, Litera U, 2002) - , se consideră cu dreptate că pentru numeral cea mai
