La fiecare sfarsit de ianuarie, la Solothurn (orasel-capitala de canton, situat la nord de Berna) se tin Zilele filmului (elvetian). Din 1998 se dau si premii pentru cateva categorii: cel mai bun film de fictiune (lung-metraj), cel mai bun rol principal, cel mai bun rol secundar si cel mai bun documentar. Solothurner Filmtage a ajuns la editia 41 anul acesta. Initiat in anii ’60, in timpul schimbarilor (de-a dreptul revolutionare) din cinematograful elvetian (si european, de altfel), si purtand amprenta acelor vremi, festivalul era oarecum purtatorul de cuvant al celor ce vroiau sa dea un suflu nou cinematografului ca arta si sa scoata cinematografia cantonala din conul de umbra al provincialismului care o apasa ca un blestem. Anul acesta, o dezbatere cu totul diferita a captat atentia tuturor: cinematograful de autor vs. cinematograful cu priza la public. Intrarile in sali s-au redus anul trecut in Elvetia, comparativ cu 2004, dar totusi frecventarea filmului elvetian a crescut. Una din cele doua tabere este de partea unui cinematograf care sa aiba succes de public, fara sa faca insa rabat de la calitate. Oarecum in intampinarea statisticilor: daca publicul elvetian tot merge sa vada film elvetian, atunci sa-i dam si pe viitor motive ca sa fie atras catre el. Chiar si premiul cel mare - adica pentru cel mai bun lung-metraj de fictiune - a fost atribuit in acest sens. E vorba de filmul germanic Mein Name ist Eugen/Numele meu e Eugen, de Michael Steiner, ecranizare a unei carti de mare succes in Elvetia germanofona. Motivatia juriului a facut referire la “suflul proaspat” pe care-l aduce filmul si la imbinarea bunului gust cu cinematograful comercial. Intr-adevar, filmul e foarte proaspat - inspirat putin din Amélie ca imagine, ton si ritm, el spune povestea (retro - anii ’60) a unor copii ce pleaca in cautarea aventurii. E un film care cu siguranta va face incasari c